Întotdeauna am vrut să scriu despre dragoste…

Întotdeana mi-a plăcut sa scriu. Dar scriu numai pentru mine. O bucată de hârtie o să mă asculte mereu și nu o să mă judece niciodată. Nu scriu pentru alți oameni fiindca scriu numai ce simt. Mi-e teamă că ei nu au să înțeleagă, iar eu nu vreau să explic. Odată ce am scris, gândul îmi parăsește sistemul – nu mă mai afectează. Odată scris, gândul este liber. Nu mă reține nimic să scriu, mă reține ceva insa din a împărtăși oamenilor ce scriu.

Întotdeauna am vrut să scriu despre dragoste, dar nu pot. Nu am fost îndrăgostită niciodată. De fapt, am capturat odată sentimentul când eram mică, dar acestui tip de dragoste eu îi pot spune doar inocență. Eram doi copii pe acelasi leagăn, stând acolo ore în șir. Îmi amintesc vântul si apusul, dar nimic mai mult. Nu stiu dacă am vorbit sau doar ne bucuram de liniște împreună. Nu l-am uitat niciodată si am am purtat acel moment în inima mea pentru mult timp. Nu i-am spus niciodată ce am simțit și probabil nici nu o să o fac vreodata. Prea mult mi-a luat să îmi îndepărtez gândurile de la el. Este amuzant să mă gândesc la asta acum. Cât de încăpățânată și naivă am fost. Eram plină de speranță și am trăit acel sentiment minunat de nestiința atâția ani. Fiecare zi simțeam durerea un pic mai acută ca în ziua precendentă. Eram separați de spațiu si schimbați de timp. Într-o zi mi-a venit o idee – dacă l-aș mai vedea o singură dată, aș fi liberă de el. M-am ținut de acest gând deși părea aproape imposibil. Anii treceau și el tot nu mă lasa în pace. Într-o zi, ghici ce? Ne-am întâlnit. În cel mai neașteptat moment, împotriva tuturor așteptarilor, după ani. Eram doi străini și așa am rămas. A fost cel mai bun lucru care mi s-ar fi putut întâmpla. Acum sunt liberă. Acesta a fost întotdeauna secretul meu. Nu l-am împărtășt niciodată fiindcă era numai al meu, fiindcă îmi păsa prea mult, fiindcă îl prețuiam prea mult. Acuma e doar o amintire a cine obișnuiam să fiu. O amintire a unei slăbiciuni care m-a făcut puternică, care m-a făcut cine sunt astăzi. Nu îmi mai este frică să-l împărtășesc. Nu o să știu niciodată dacă el a simțit la fel sau dacă acel moment a contat vreun pic. Poate tot timpul o să mă întreb dacă acea conexiune a fost adevărată. Dacă era chiar acolo, în fața noastră și noi am ignorat-o fiindcă ne era prea frică? Oare ce mă oprește să aflu asta?

*NE-AR PLĂCEA SĂ AUZIM SI POVESTEA TA! O POȚI ÎMPĂRTĂȘI CU NOI ÎN SECTIUNEA DE COMENTARII.*
It's only fair to share...Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Pin on PinterestShare on TumblrShare on Reddit

This post is also available in: Engleză

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *